Numai cine nu a urcat scările, nu știe cât de greu și de frumos este. Altfel spus, urcatul scărilor poate însemna împlinirea unui ideal, putința unei realizări, atingerea unui scop, sau dorința de a avea o perspectivă completă asupra unei priveliști.  Orice om aspiră, măcar o dată în viață, la acea privire de ansamblu care se poate deschide doar de la o anumită altitudine.

Pe tot acest drum al urcării, mintea este setată pe destinație, fiecare treaptă ascunzând o poveste despre ambiție, efort, autodepășire și dorință.  Sportivul care urcă, refuză să stagneze, iese din comunul legat de confort, dorește să aibă priveliștea de sus și să aspire la acea înălțime de unde lumea capătă sens, iar efortul său este răsplătit.

În drumul acesta al urcării, obstacolele nu încetează a fi prezente: de la anxietatea care apare la baza scărilor și a privirii spre vârf, până la îndoiala legată de reușita finală, trăirile pe care le resimte cel care se încumetă la un asemenea drum sunt din cele mai diverse. Perspectiva se schimbă odată cu primii pași reușiți, atunci când rațiunea începe să înțeleagă că se poate, iar ambiția vine ca o putere care împinge pe om spre vârful mult râvnit.

Sportivul este cel care urcă cu gândul de a rămâne cât mai mult în vârf, de a se bucura acolo sus, prețuind, astfel, momentele de triumf, ultima treaptă reprezentând pentru acesta nu doar un moment de glorie izolat, ci suma fiecărei micro-victorii de zi cu zi fie cu sine fie cu adversarul. Chiar dacă la capătul scărilor se afla trofeul sau medalia mult râvnită, pentru sportiv, liniștea de a privi înapoi și de a ști că a avut curajul de a parcurge tot acel drum reprezintă o adevărată împlinire. Pentru că, în final, numai cine nu a privit în sus nu știe cât ce mult poate crește, ia cine nu a făcut primul pas va crede că vârful este doar o iluzie.